de Leonid Dragomir http://ro.wikipedia.org/wiki/Leonid_Dragomir
Ca si Nietzsche, cu care de altfel are multe în comun, Sestov este un autor usor de citit si deloc usor de înþeles. Beridaev spunea cã "a fost un gânditor care filosofa din toatã fiinþa sa; pentru el, aceasta nu era o specialitate academicã, ci era o problemã de viaþã si de moarte. Era omul unei singure idei." Ori, tocmai astfel de gânditori ce realizeazã o întrepãtrundere totalã între gândire si viaþã sunt, în ciuda aparentelor, cu adevãrat dificili. Nu-i de ajuns sã le decodezi rational mesajul, mai trebuie sã-i si urmezi, sã încerci a face din drama lor mãcar problema ta. Dar la ce temperaturi înalte trãieste si gândeste Sestov!
Consider cã Speculaþie si apocalipsã (Editura Univers, 1990) este una dintre scrierile în care spiritul sestovian ni se reveleazã în întregime. Mã întreb dacã afirmatia nu se aplicã oricãrui text al sãu sau chiar fiecãrui fragment. Totusi, în acest eseu scris în 1927 la Paris, marile coordonate ale meditatiei gânditorului rus sunt, dupã pãrerea mea, exprimate cât se poate de explicit. Eseul ar fi consacrat primului filosof religios rus, Vladimir Soloviov. Spun "ar fi" deoarece a vorbi despre un autor înseamnã pentru Sestov mai mult un pretext, un punct de plecare spre digresiuni adesea imprevizibil de îndepãrtate. Speculaþie si apocalipsã este scris precum o fugã de Bach: se porneste de la un motiv ce va fi apoi reluat pe alte planuri, din ce în ce mai ample. Greutatea constã în faptul cã desi prezent în fiecare rând, de respectivul motiv îti dai seama clar abia la sfârsit. De aceea Sestov ar trebui recitit, nu din "obligatie profesionalã" ci din plãcerea - era sã zic voluptatea - întelegerii. În fond si muzica îsi dezvãluie farmecele subtile dupã mai multe auditii.
Majoritatea comentatorilor rui, începe Sestov, au înþeles ultima carte a lui Soloviov, Povestire despre Antihrist, ca fiind o criticã a ideilor religioase ale lui Tolstoi. Numai cã ei s-ar putea sã fi acordat un credit nelimitat evidentelor. Poate cã "ideile împotriva cãrora obiecteazã Soloviov pot fi în aceeasi mãsurã doctrina lui Tolstoi cât si cea a lui Soloviov însuºi". Rationamentul concentreazã tipul de inteligentã Sestovianã. Paul Ricoeur al plasa-o în compania lui Nietzsche, Freud si Marx sub "eticheta" de "hermeneuticã a suspiciunii". Soloviov si-a propus, cel putin pânã la ultima carte, sã construiascã sub inspiratia filosofiei târzii a lui Schelling, numitã "filosofia revelatiei", o filosofie religioasã. Încercare admirabilã pentru cine a citit, de exemplu, Îndreptãþirea binelui, însã Sestov nu se lasã deloc orbit, ci pune o întrebare aproape banalã pentru bunul simt instruit: ce-ar trebui sã fie filosofia religioasã? Rãspunsul pare atât de simplu încât te întrebi cum de nu l-ai descoperit tu însuti. Presupozitia oricãrei filosofii în sens clasic, adicã preponderent rationalist, este urmãtoarea: totul poate si trebuie adus în fata tribunalului ratiunii. Cât priveste filosofia religioasã, ea n-ar putea avea decât un singur scop: "religia, adicã adevãrul revelat, trebuie sã se justifice la judecata umanã." Soloviov ar fi avut pânã la Povestire despre Antihrist aceleasi idei rationaliste, aceeasi credinþã în prioritatea ratunii umane fatã de Revelatia divinã, precum a avut spre sfârsitul vietii Tolstoi.
Ei, si ce-i rãu în a judeca totul din punct de vedere rational? Nu este cea mai înaltã menire a omului sã caute adevãrul cu propria-i minte? - ar riposta la unison filosofii de catedrã, dar poate si unii teologi modernisti. Interesul major al operei lui Sestov se situeazã, cred, chiar în raza unor astfel de întrebãri, ce exprimã convingeri adânc înrãdãcinate. Atât prin formã cât si prin continut, gândirea sa "se trage" din spiritul proorocilor Vechiului Testament dar si din Evanghelii, Epistolele Sf. Pavel sau Apocalipsã. "Pentru prooroc (ca si pentru apostoli, n.m.) scrie el, existã mai întâi Dumnezeu atotputernicul, creatorul cerului si al pãmântului si apoi adevãrul. Pentru filosof pe primul loc este adevãrul, dupã aceea Dumnezeu." Împotriva convingerilor noastre, de multe ori adaptate din comoditate, cã aceste douã cãi, a inspiratiei profetice si a cercetãrii filosofice, ar fi complementare, Sestov isi propune sã demonstreze cã ne aflãm în fata unei dileme tragice, de tip "sau-sau". Dacã ne-am încrede inspiratiei divine ce strãbate întreaga Scripturã, n-am mai admite deloc existenþa unei mãsuri comune între Revelaþie ºi adevãrurile noastre raþionale. Credinþa în sensul tare al cuvântului, aceea avutã de Avraam, depãsete infinit ratiunea, motiv pentru care "drumurile spre pãmântul fãgãduinþei nu corespund în nici un fel acelora pe care mergeau filosofii greci."
Una dintre principalele lucrãri ale lui Lev Sestov - din pãcate încã netradusã la noi - se intituleazã: Între Atena si Ierusalim. Motivul despre care spuneam cã se tot reia cu numeroase variatiuni în Speculaþie ºi apocalipsã este chiar acesta: cele douã cetãti sunt de neîmpãcat si asa vor rãmâne în veci.
În eseul de care ne ocupãm Sestov se raporteazã la o carte ce a fãcut mare vâlvã în mediile protestante: este vorba de Istoria dogmaticii de M. Harnack. Teologul protestant sustine cã întreaga evolutie a crestinismului pânã la Luther n-ar fi fost decât un lung proces de elenizare, deci de pãgânizare a spiritului Bibliei, proces ce a condus inexorabil la gnosticism. Majoritatea curentelor gnostice au negat Dumnezeul Vechiului Testament. gelos, violent ºi tiranic, punând în locul sãu un fals dumnezeu: "Dumnezeul" cunoasterii rationale, ce nu s-a dovedit a fi altul decât sarpele ispititor din Grãdina Edenului. Lui i-ar fi cãzut victimã, conform lui Sestov, nu numai gnosticii ci aproape toti filosofii, adicã toti cei ce substituie credintei libera cercetare. În acest context mi se pare deosebit de relevantã o scurtã digresiune referitoare la relatiile Soloviov-Tolstoi-Nietzsche: "Este uimitor, afirmã autorul, în ce mãsurã Soloviov si Tolstoi, care doreau sincer sã fie crestini, au avut încredere în sarpe ºs inteligenþa lui ºs cum Nietzsche, care se numea Antihrist, era atras irezistibil de Sfânta Scripturã. Aici se ascunde unul dintre cele mai de neînþeles mistere ale contemporaneitãþii." Îndrãznesc sã afirm cã "înãuntrul" acestui mister se desfãsoarã întreaga meditatie a lui Lev Sestov.
Credinta nu înseamnã pentru el rezultatul unor necesitãti logice, naturale sau morale, ci presupune, cum ar fi spus Kierkegaard, saltul. Modelul i-l oferã dreptatea gãsitã de Dumnezeu tânguirilor si lacrimilor lui Iov si mustrarea înteletilor. Pentru Sestov credinta nu poate fi decât un act tragic: relatie directã si extrem tensionatã între omul viu si Dumnezeul viu, fãrã posibilitatea nici unei medieri Ar fi cât se poate de incitantã o comparatie între Sestov si Pascal; s-ar descoperi cu sigurantã asemãnãri profunde, dar si esentiale diferente de nuantã. Aici mã voi limita însã la alte aspecte.
Spuneam cã Sestov stabileste o opozitie radicalã între ratiunea umanã si Revelatia divinã: "Acolo unde existã Revelaþie, ne spune el a nu stiu câta oarã, dar parcã mereu altfel, nici adevãrul nostru, nici ratiunea, nici lumina noastrã nu-si gãsesc câtusi de puþin locul. [...] si invers, atâta timp cât avem luminã, ratiune si adevãr, respingem Revelaþia." Sunt pânã la un punct de acord: idealismul filosofic al modernitãtii L-a înlocuit pe Dumnezeul viu, cu conceptul de "dumnezeu". La acesta din urmã, un idol în fond, se referã Nietzsche atunci când anuntã prin gura nebunului din stiinþa voioasã moartea lui Dumnezeu. Totusi, am impresia cã Sestov exagereazã ruptura dintre ratiune si Revelatie.
În perspectivã crestinã, Hristos prin întrupare ia asupra Sa întreaga fire umanã, deci inclusiv raþiunea. Desigur cã ratiunea trebuie depãsitã prin credinþã, dar depãsirea nu-i totuna cu anularea. Modelul rãsãritean e de gãsit la Dionisie Areopagitul, cel pe care Harnack îl considera principalul vinovat de pãgânizarea mesajului evanghelic. În viziunea autorului Teologiei mistice raþiunea este depãsitã în apofazã dar, din interior, printr-o trecere la limitã, nu pur si simplu prin negare exterioarã, prin violentare. Sestov sfârºeºte prin a diaboliza raþiunea, ea este însuºi Antihristul care, citeazã el din cartea proorocului Daniel, "se va ridica si se va trufi împotriva oricãrui dumnezeu ºi împotriva Dumnezeului dumnezeilor, va spune lucruri nemaiauzite ºi va propãºi." Dar astfel nu ajunge el la un maniheism simetric cu cel al gnosticilor?... În sfârsit, perseverenþa în suspiciune dublatã de un puternic instinct iconoclast îl conduce uneori pe atât de inteligentul gânditor la uitarea nuanþelor. Chiar sã nu fie nici o diferenþã între crestinismul lui Soloviov si cel propovãduit de Tolstoi? Se pare cã în ceea ce priveste relatia lui Sestov cu crestinismul accentuarea unilateralã doar a inspiratiei profetice, veterotestamentare în primul rând, are drept consecintã uneori pierderea discernãmântului. Personal mãrturisesc cã nu înteleg urmãtoarele afirmatii: "Dar Soloviov îi «ierta» lui Dostoievski omul din subteranã pentru stareþul Zosima, fãrã sã-si dea seama pesemne cã adevãratul sfânt este omul din subteranã veºnic zbuciumat si cã stareþul Zosima nu este decât o copie ieftinã: ochi albaºtri, barba bine pieptãnatã ºi un cerc auriu în jurul capului." Pesemne cã nici Sestov nu-si dã seama de natura suprarationalã a smereniei celui ce cade în genunchi înaintea pãtimasului Dmitri Karamazov.
Dincolo de aceste obiecsii "de principiu", nu pot sã nu recunosc farmecul pe care-l exercitã asupra mea gândirea devenitã viatã si patosul tragic al acestui gânditor din aceeasi familie cu Pascal, Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche sau Cioran. De aceea cred cã o teologie crestinã vie n-ar trebui sã ocoleascã provocarea sestovianã. Citindu-l pe Sestov, sub a cãrui panã reînvie spiritul profetic "refulat" pânã la un punct de crestinism, un teolog ar putea dobândi o înþelegere sporitã a atât de dificilei sinteze realizatã de Pãrintii Bisericii între Biblie si filosofia greacã. Mai mult, marea împãcare între Atena si Ierusalim - atrage indirect atentia Sestov - cãreia îi datorãm cultura si civilizatia europeanã, nu-i nicidecum una încheiatã, ci o problemã deschisã pentru orice intelectual crestin, indiferent de epoca în care i-a fost dat sã trãiascã.
